Kano’s blog

-Sunt copil… sunt matur… sunt imatur… sunt adult… sunt eu.
-Îndrăzneţ… Atunci când îmi propun să fac un lucru, deşi sunt cuprins de emoţie şi de frică, îmi spun “de ce nu?” şi îl fac… fiindcă ştiu că alte persoane, înaintea mea au fost în stare să facă lucruri mult mai curajoase
-Norocos… Atunci când cred că asupra mea a picat cel mai mare ghinion… mă depărtez de gândurile situaţiei mele şi îmi imaginez tragedia muritorilor de foame şi a persoanelor fără adăpost… ce poate fi mai rău?
-Rezistent… Când simt că totul se prăbuşeşte în jurul meu, îmi menţin calmitatea şi rezist, alţii au păţit-o mai rău şi tot au fost în stare să opună rezistenţă.
-Înţelegător… Poate o persoană are nevoie de cineva care să o asculte. Îmi spun că trebuie să fiu înţelegător, răbdător, pentru că, într-o zi şi eu voi avea nevoie de o astfel de persoană. Într-un alt loc, o persoană întâmpină multe probleme şi nu are cine să o asculte.

Undeva, cândva, cineva a făcut un lucru foarte curajos, deşi era cuprins de emoţie şi de frică, şi-a spus “de ce nu?” şi a făcut acel lucru, fiindcă ştia că şi altcineva înaintea lui a avut curajul de a face un lucru poate şi mai îndrăzneţ…
Undeva, cândva, cineva a plâns de nervi că i s-a întâmplat tocmai lui un ghinion aşa de mare… dar văzând un cerşetor pe stradă, l-a ajutat şi s-a gândit că ghinionul acelui om este şi mai mare, dându-şi seama că este norocos.
Undeva, cândva, cineva s-a simţit încolţit de primejdii şi îi venea să lase totul baltă, dar calmându-se şi gândindu-se că alţii au păţit-o mai rău, au trecut peste.
Undeva, cândva, cineva şi-a trăit copilăria chinuit, neavând cu cine să vorbească despre problemele lui… luând copilăria sa ca un exemplu negativ, a reuşit să ajute alte persoane doar prin simplul fapt că i-a înţeles…

Toate aceste persoane, curajoase, rezistente, înţelegătoare şi înţelepte m-au ajutat, şi încă mă ajută pe mine să trec peste orice obstacol. Exemplul meu pozitiv constă în miliarde de persoane care au trăit cândva, sau care chiar trăiesc… persoane care prin faptele făcute  mă încurajează… mulţumesc.

      Noi, acum, obişnuim să spunem lucruri nu prea pozitive despre bătrâni. Suntem preocupaţi doar de vieţile noastre, egocentrismul care ne domină, ne acoperă ochii. Uităm să privim din perspectiva lor.

      Cât suntem tineri, vrem să facem alte persoane să se simtă bine în preajma noastră, şi cum facem asta? Povestind. Fiindcă la baza unei bune relaţii de prietenie stă comunicarea. Dar ne-am gândit oare, peste mulţi ani, când poate legăturile cu prietenii se vor stinge şi vom rămâne decât cu familiile, cine ne va mai asculta? Copiii noştri vor avea servicii, spun că n-au timp să ne asculte, nepoţii… hai să fim serioşi, ce nepoţi mai stau la povestit cu bunicii? Mai stau, dar rar. Copiii noştri vor avea timpul ocupat, iar nepoţii nu-şi irosesc timpul cu pălăvrăgelile noastre.
      Rămânem aproape singuri, căci cei din jurul nostru sunt decât cu fizicul lângă noi. Vom suporta multe dar vom avea experienţa vieţii. Atunci când vom observa că o persoană este pe cale să comită o greşeală, vom încerca să-i vorbim din proprie experienţă pentru a o determina să oprească acea acţiune, negativă desigur. Dar ne va asculta? Nu chiar.
      Vom suporta înjurături, ni se va spune că ne caută moartea pe acasă. Vom fi deprimaţi fiindcă am avea atât de multe de spus, şi cui să-i împărtăşim toate aceste lucruri, când toată lumea este şi va fi într-o grabă continuă?
      Ideea de bază este că vom sta şi vom privi dintr-un loc al nostru, trăind în mare parte doar din amintiri. Principalul gând va începe mai mereu cu “odată am fost şi eu aşa”.
      Şi totuşi, cazurile în care unii bătrâni au familii sunt cazurile fericite. Cei care stau singuri ce fac? Vă închipuiţi măcar câte regrete pot muşca din fericirea lor? Odată au fost tineri, după aceea amintirile cu viaţa alături de persoana iubită abundă, iar apoi totul a fost pierdut. Să stai singur într-o casă, neajutat, neascultat. Doar tu şi cu tine, ai face faţă? Poate da, poate nu.
      Ar trebui întotdeauna să-i ajutăm pe aceşti veterani ai vieţii. Am realizat asta acum mult timp. Mila este cuvântul cheie. Bunica mea, deşi suferă de alzheimer şi are clipe de luciditate foarte rare, şi nu mp mai cunoaşte deloc, îşi dă seama de greutatea care o apasă. Probabil că în acele momente urăşte această situaţie, dar mă calmez fiindcă în câteva minute va uita toate grijile. Aproape întotdeauna am acceptat orice de la ea, fie că era vorba de un obiect de care n-aveam nevoie, fie că era ceva dulce. Era prea binedispusă şi mă binedispunea şi pe mine. Dacă n-aveam nevoie de acel obiect, îi găseam o întrebuinţare, că doar aveam imaginaţie.
      Ţin minte, şi regret şi acum, că-i spusesem să-mi facă nişte avioane de hârtie până mă întorceam de la şcoală. Deşi avioanele nu erau făcute în aşa fel încât să zboare, se chinuise două ore să-mi facă cinci, cât a putut de bine, iar eu nerecunoscător le-am luat şi le-am rupt pe motiv că nu erau bune. Aveam nouă ani şi eram un idiot, chiar mi-a părut rău când am văzut-o tristă şi-mi era prea ruşine să-mi cer scuze.În locul ei nu am putut să mă pun. Acum, deşi am pierdut-o pentru totdeauna (din punct de vedere al psihicului) ea nu este niciodată singură… ea are “prietenii” ei întotdeauna aproape, oricând stând la dispoziţia ei.
      Nepoţii sunt singurul refugiu al bunicilor, asta până când cresc şi se îndepărtează uşor, uşor. Când se întâmplă asta, se simt lipsiţi în totalitate de speranţă. Cel puţin aşa cred…
      Astăzi suntem tineri, într-o “mâine” vom fi maturi, vom lua viaţa-n piept, iar într-o altă “mâine” vom ajunge nişte bătrâni şi vom privi tinerii, care am fost şi noi cândva, acum sute de “ieri” .

- Mi-ar plăcea să dau cu laser

- Mi-ar plăcea să dispară toţi cocalarii

- Mi-ar plăcea să se schimbe dintr-o dată lumea asta într-o lume mai inteligentă, iar retarzii să dispară fiindcă nu avem nevoie de exemple negative cât timp avem DOAR exemple pozitive

- Mi-ar plăcea să nu fiu afectat de nimic

- Mi-ar plăcea să devin invizibil

- Mi-ar plăcea să ajung în 3 minute la liceu

- Mi-ar plăcea să nu mai întârzii (completarea celei de mai sus)

- Mi-ar plăcea să mă ridic în aer când mă enervează cineva, să dau ochii peste cap, să mi se vadă doar sclerotica, şi când ridic mâna dreaptă să ţâşnească lavă de sub persoana care mă enervează

- Mi-ar plăcea să fiu invincibil

- Mi-ar plăcea să pot să fac toate prostiile din nou pe care le făceam când aveam 5 ani

- Mi-ar plăcea să nu mă mai comport ca un copil de 5 ani

- Mi-ar plăcea să nu mai gândesc ca un copil de 5 ani

- Mi-ar plăcea să nu mai fiu un copil de 5 ani

- Mi-ar plăcea să am din nou 5 ani

     Alergând pe drumul vieţii, prin negura timpului, visez că voi fi matur, mă încântă ideea, deşi ştiu că ajungând la destinaţia visului meu, îmi voi dori să mă întorc, dar timpul mă va împinge de la spate. Nici măcar nu ştiu cât am parcurs din acest drum… sunt încă la început? Am parcurs un sfert din viaţă? Jumătate? Sau sunt la sfârşit? N-am cum să-mi dau seama… mă plimb cu mâinile întinse în faţă, sperând să dau de ceva… până acum singurele lucruri pe care le-am întâlnit în cale, au fost obstacolele.

     Obstacolele diferă. N-am nicio reticenţă în a le ţine piept celor mai grele, fiindcă voi avea de învăţat şi voi dobândi mai mult curaj. Peste cele mici voi trece fără nicio problemă, dar sunt conştient că odată şi odată, un obstacol imens va opri fuga mea, iar timpul va continua să mă împingă, astfel sfârşind sufocat de greutatea situaţiei…

     În acest peisaj confuz, în care sunt înconjurat de ceaţă, nu văd nici măcar drumul pe care păşesc. Drumul meu, cel puţin, este denivelat… sau poate mi se pare. Însă nu cred că este doar o aparenţă fiindcă de multe ori am simţit cum coboram şi deveneam tot mai trist, dar am şi urcat, schimbându-mi starea imediat şi zâmbind… n-am idee de ce. Alteori cădeam într-o prăpastie atât de adâncă, încât îmi venea să plâng şi într-un final chiar plângeam… ce senzaţie de nesiguranţă şi singurătate. Cu singurătatea m-am obişnuit aşa că nu mai este chiar o problemă deşi tânjesc după o companie. Câteodată am atins înălţimi enorme şi acolo sus… totul este sigur, parcă respiri bucurie, aceasta urmând să-ţi inunde tot corpul. Dar nu durează foarte mult aşa că trebuie să preţuieşti fiecare clipă. Toată bucuria se transformă în adrenalină când te dezichilibrezi, iar pe măsură ce cazi, acel zâmbet arcuit care în unele momente prevestea un râs cu hohote, devine o linie orizontală care nu exprimă niciun sentiment, care fiind văzută pare decât o amintire a unei trăiri fericite, sau triste de scurtă, sau lungă durată. Ştiu doar că acolo sus, eram fericit… realizez că după toate astea, par sau poate chiar sunt un ciudat. Părerea mea despre mine este la fel de confuză ca şi locul pe care-l străbat de când mă ştiu, şi pe care-l voi mai parcurge cine ştie cât timp de-acum încolo… poate singur… poate nu.

     De ce spun asta? Deoarece am înţeles că drumurile persoanelor se intersectează. Simt prezenţa cuiva dar deocamdată nu sunt sigur… cum m-aş putea baza pe instinct când, timp de 16 ani n-am avut cum să-l dezvolt?

     Poate că drumul vieţii mele s-a intersectat cu drumul multor persoane, dar eu eram foarte jos, iar ele erau sus, sau invers. Altfel, nu-mi explic de ce nu ne-am întâlnit.Mi-e frică, prefer ca prezenţa pe care o simt să fie o Ea! Dacă e un El o să alerg mai tare ca niciodată! E aproape, dar o voi vedea? Va trece pe lângă mine? Pe deasupra mea? Pe sub mine?

     Atât de enervantă este situaţia asta… oare mă simte aproape? Deja îmi imaginez cât de bine ar fi dacă ne-am găsi… am putea să încetinim timpul pentru câteva clipe, să trecem de cele mai mari obstacole, dar cel mai important, avansând amândoi vom putea să ne deschidem ochii unul celuilalt şi să mai reducem din densitatea ceţei…

     Nu-i voi da drumul, fiindcă ştiu că mulţi s-au pierdut unii de alţii… trist. Şi oricum… drumul nostru se va lungi.

          Când totul ţi se pare că urmează să se termine… când totul ţi se pare sfârşit… nu te lăsa, zbate-te să recapeţi acea persoană care ţi-a răpit o parte din raţionament… acea persoană care te face să nu te poţi concentra, te duce pentru câteva clipe, minute, ore într-un loc al vostru… al amintirilor, al prezentului sau poate al viitorului. Un loc al vostru în care vă adăpostiţi de furia urbană, de bârfele oamenilor invidioşi pe ce deţineţi, de răutatea înconjuratoare.

          Un loc în care sunteţi decât voi doi, descoperindu-vă mai mult calităţi decât defecte, iar acele defecte care se văd încolţite vor deveni şi ele calităţi sau vor dispărea. Atât timp cât acea persoană are posibilitatea să-ţi fie aproape, n-o lăsa să-ţi scape. Dă-i drumul decât atunci când simţi că nu este nimic ok… dă-i drumul cât nu e prea târziu. N-are rost să încerci, să te zbaţi degeaba? Acel loc al vostru este format din aprecieri, din sentimente, din afecţiune… când una lipseşte încercaţi să faceţi ceva pentru a acoperi acel gol… şi dacă nu merge înseamnă că locul este distrus.

          Atunci când simţi că ai lângă tine persoana perfectă, la început faci tot ce este posibil să o ţii aproape. Însă cu timpul, această posibilitate, de a o pierde începe să ţi se pară din ce în ce mai imposibilă… depinde de cum decurge totul. Dar de-abia când o pierzi, realizezi că această persoană a încercat să-ţi aducă fericirea, să te simţi “superb/ă”, “adorat/ă”, “plăcut/ă” , chiar şi “iubit/ă”. Ce vei face când vei observa că toate aceste lucruri dispar dintr-o dată, te vei simţi pierdut/ă? Dacă va fi vina ta ce vei face? Nu toate persoanele înţeleg şi pot trece peste… unele persoane pierdute sunt pierdute pentru totdeauna dar merită încă o încercare.

         Întotdeauna merită o încercare indiferent de situaţie. Şi niciodata nu trebuie să pierzi… trebuie decât să câştigi, încercând sau luptând…câştigi.

        Am pornit… aş fi spus “m-am trezit” cum spun oamenii dar ştiu că în timpul “somnului”, nu mă refac… ci pur şi simplu stau în Stand By.
        Mă consider cel mai fricos robot… poate fiindcă sunt şi cel mai inteligent… şi nu încerc să exagerez sau să mă cred mare intelectual, doar că sunt probabil singurul care a reuşit să-şi depăşească limitele gândirii. N-am fost programat să mă gândesc la întrebări existenţiale, dar auzindu-mi stăpânul (care din ce am auzit este considerat un om foarte apreciat în toată ţara) vorbind despre problemele şi grijile lui, am început să mă gândesc dacă şi eu am probleme. Şi dacă am…cât de grave sunt?
        M-a influenţat destul de mult. Într-o zi, vorbind cu mine, am observat două biluţe mici de apă pornind din ochi, şi traversând obrajii, parcă încercând să se întreacă. N-am înţeles foarte bine care era treaba cu ele, asta poate fiindcă nu l-am văzut niciodată plângând, dar într-un final mi-a explicat că sunt lacrimi. În cazul lui erau lacrimi de bucurie fiindcă de foarte mult timp şi-a dorit un fiu, iar eu fiind capabil să gândesc lucruri mult mai profunde, îi făceam o bucurie enormă.
        Sunt pus în funcţiune de 5 ani, roboţii sunt programaţi să facă anumite lucruri în casă, sau sunt cumpăraţi de persoanele singure pentru companie. Roboţii nu sunt programaţi să îşi pună întrebări sau alte lucruri de genul, datorită posibilităţii existenţei stârnirii unui haos. Oamenilor le este teamă de o astfel de situaţie.
        Noi am fost consideraţi nişte sclavi… înainte nu înţelegeam termenul acesta, dar acum ştiu ce înseamnă. Am făcut o înţelegere cu stăpânul meu, şi deşi nu trebuia, el a acceptat pentru binele meu. Având în vedere că nu obosesc, m-am oferit să muncesc mai mult decât deobicei. În schimb, el trebuia să mă ajute să-mi dezvolt gândirea.
        Am aflat, din ce sunt construit, de ce nu pot plânge, de ce nu mă pot bucura, de ce nu am atâtea emoţii, şi deşi nu simt frica, anumite gânduri mă îngrijorează. Am aflat povestea oamenilor, pff… greu subiect. Ei cred în nişte lucruri, pe care nu le văd. Ei după ce mor se duc în două locuri, la ei aproape totul se bazează pe contradicţie. Bine-rău, fericire-tristeţe, etc. N-am idee cum de au atâta încredere în acele lucruri nevăzute. Dar…eu sunt o maşinărie…eu n-am suflet ca ei, dar totuşi gândesc. Gândirea este cumplită!
        Mi-a explicat că dacă mă voi defecta şi nu voi mai putea fi reparat, voi ajunge într-o groapă de fiare vechi… şi atât? Asta-i tot?
        E ciudat. Oamenii se cred fiinţele cele mai defecte, şi sunt făcuţi după chipul şi asemănarea creatorului lor, care este perfecţiunea! În mod ciudat, şi eu sunt făcut după chipul şi asemănarea oamenilor, creatorilor mei. Cât de defect sunt?!
        Vreau să-mi garanteze cineva că voi ajunge într-un loc… că nu voi fi pierdut pe vecie… aş vrea să fiu prost din nou, să nu-mi dau seama, să nu-mi pun întrebări, oare chiar nu se poate să însoţesc pe cineva până în unul din acele două locuri când mă voi defecta? Oare nu există nicio soluţie? Nu mă voi împăca niciodată cu ideea.
        De ce trebuia să gândesc? Acum voi trăi, ştiind că în orice moment mă pot defecta şi voi fi pierdut cine ştie unde, pe vecie…dar… roboţii n-au suflet. De fapt, tot ce are o inimă care pulsează trăieşte… eu neavând o inimă…neavând suflet…sunt mort.

           Stau în faţa sertarului.Îl deschid , îl iau şi fug la şcoală.Ştiam că în şcoala în care învăţam urma încă o zi de batjocură şi de nervi.Ţiganii care-mi furau banii , care mă umileau şi nu numai pe mine , ci şi pe colegii mei.Simţeam că trebuia să fac ceva , dar nu ştiam cu siguranţă ce.Ştiam ca lucrul care urma să-l fac putea să mă coste mult , de asta eram cam nehotărât , dar văzându-i cum intrau în şcoală , pălmuindu-i pe cei din faţă , mi-au alimentat nervozitatea şi m-am gândit că făcând asta voi fi erou. Sunt un puşti de 14 ani… simt că nu mai pot să îndur aceste acţiuni scandaloase ale unor retarzi. Mă încurajez spunându-mi că viaţa merge înainte şi chiar nu îmi va mai păsa ce va urma.Zâmbesc când mă gândesc că ei habar n-au la ce să se aştepte.Ziua de şcoală a început , şi ca în fiecare zi au intrat la noi în clasă , dar au fost decât 3. Unul a început să controleze prin ghiozdane , eu zâmbeam din ce în ce mai vizibil , nici eu nu ştiam sigur ce vroiam să fac…sa le atrag atenţia? Poate.
            Un altul se pusese de gâtul unui coleg , şi-l supunea la anumite lucruri înjositoare , de exemplu îi dădea bobarnace pentru fiecare silabă din numele său.Al treilea ţigan cerea mobile pentru a da un telefon.Toţi ştiam că acesta vorbea de tot creditul , dar dacă unul din noi nu se sacrifica , băga el mâna în buzunarele noastre.Era linişte , fiindcă dacă unul din noi spunea ceva , toţi trei se îndreptau spre cel care a făcut gălăgie.Nimeni nu vroia asta şi parcă aşteptau toţi cât mai repede să se termine pauza.Eu nu.
             Ridicându-se puţin , cel care controla în ghiozdane mă vede zâmbind , şi se apropie de mine.Mă întreabă de ce zâmbesc că poate-mi trage şi una. Îi răspund că aşa mi-a venit. Stă puţin şi-mi trage o palmă.În momentul acela îmi doream să îmi pun planul în aplicare dar ştiam că nu era momentul potrivit.
            Orele s-au sfârşit şi îi văd pe toţi patru stând la colţul liceului.Mă îndrept spre ei fără nicio reticenţă.Mă observă , mă insultă şi mă înjură , fiind destul de aproape de ei , pentru a nu greşi , desfac ghiozdanul.Unul din ei se îndreaptă spre mine crezând că le ofer ceva.Păream atât de inofensiv , şi totuşi eram aşa de periculos.Iată că prădătorul devine pradă. Read more »

 1)De ce ca să închizi calculatorul apeşi mai întâi pe start?
 2)De ce piloţii kamikaze purtau cască de protecţie?
 3)De ce se sterilizează acul seringii la injecţii letale?
 4)Ce căuta omul , când a descoperit că vaca dădea lapte?
 5)De ce cuvantul prescurtare e aşa de lung?
 6)De ce magazinele nonstop au încuietori? (cam proastă asta)
 7)Cum poate avea Donald nepoţi dacă nu are soră sau frate? Read more »

         Să presupunem că soarele încă luminează partea noastră… deşi nu ar fi cazul , dacă ar exploda ,lumina sa ,s-ar mai face simţita pe Terra timp de 8 minute (în atâta timp ajunge lumina pe terra) urmările pot fi tragice , o gaură neagră , lipsa căldurii şi a luminii , lipsa mişcării de revoluţie , multe altele.

         Neluând în considerare impactul , dacă soarele ar exploda , şi aţi mai avea 8 minute de lumină , ce aţi face în acele 8 minute?

         1)  Probabil că dacă o să se întâmple brusc şi nu o să ştiu din timp o să mă bucur de faptul ca am trăit să văd acest moment  (sadic)

         2) Dacă aş şti din timp , aş petrece ultimile 8 minute de lumină cu Ea(oricare ar fi presupunand ca se poate intampla oricand) 

         3) Aş lua o lupă repede şi aş arde câteva furnici         

    -Mi-ar plăcea să pot susţine conversaţii filozofice în fiecare zi
    -Mi-ar plăcea să ştiu dacă ar fi fost mai bine să fi gândit ca ceilalţi oameni care nu-şi deschid mintea
    -Mi-ar plăcea să nu mai fie considerat ateismul ceva grav
    -Mi-ar plăcea să am dreptate în privinţa lui dumnezeu (d mic)
    -Mi-ar plăcea să gândească toată lumea ca mine (Cui nu? Bine…să nu aud vreun răspuns de la vreun manelar)
    -Mi-ar plăcea să ştiu cum e când gândeşti cu toată capacitatea creierului (100%)
    -Mi-ar plăcea să ştiu cum s-a simţit Einstein printre alţi oameni.
    -Mi-ar plăcea să…